O sirenă înghețată pe țărm

– Se vor întoarce la primăvară. Și păsările și purpuriul, se resemnă Clara în gând.

Pe cerul înghețat de iarnă, roșul-purpuriu întârzia să dispară. Clara privi apusul și își acceptă destinul. Zilele de iarnă vor fi, de acum înainte, doar albastru-marin. Știa că purpuriul plecase în țările calde, odată cu păsările călătoare.

Zâmbi trist către orizonturi și își zise, în sinea ei, că ar trebui să salveze măcar acel cufăr cu vise și povești.

Acasă o aștepta un cufăr roșu care trebuia să își ia și el zborul în zări cât mai îndepărtate. Știa că întârziase să închidă cufărul, dar oscila între rănile trecutului și emoția unui viitor incert pe mare.

Realiză că la primăvară s-ar putea să fie deja prea târziu. Roșul-purpuriu întârzia să dispară. Și, privind pentru ultima dată acel roșu al durerii, își strânse în palme inima, observând că iarna asta nu avea să mai transforme ploaia în fulgi. Pe malul lacului, copacii și vântul cântau balade despre prințese părăsite în largul mării, fără busole și fără speranță. Deveniseră sirene uitate în larg.

Gândindu-se la sirene uitate în larg, Clara începu să simtă pe piele ploaia. Și lacrimile ei ștergeau acum cerul de orice urmă de purpuriu. Era mult prea târziu ca iarnă să mai transforme ploaia în fulgi, gândi Clara.

Stelele întârziau să apară. În drum spre casă, pașii ei se pierdeau în negura nopții. Acum nu mai visa la revedere, ci spera să devină una cu negrul, să dispară unde dispăruseră și păsările și roșul-purpuriu. Să îmbrățișeze durerea și rănile trecutului și să dispară într-un abis invizibil al viselor care, în mod sigur, nu vor mai deveni niciodată realitate.

***

Ajunse acasă resemnată. Și destinul ei avea să fie același cu al prințeselor uitate în largul mării, fără busolă. Vântul, copacii și marea aveau să îi cânte apoi povestea. Privi cu teamă cufărul purpuriu. Atâtea vise, atâtea emoții! Dar cum visele ei nu aveau să mai devină niciodată realitate, își privi pentru câteva secunde trupul gol în oglindă. Se uită în celălalt colț al camerei și îmbrăcă rochia albă primită în dar de la prietena ei, Maria. Privi încă o dată cufărul și înghesui toate cărțile de povești. Era mult prea târziu. Ea nu era Alice, iar lumea ei nu era Wonderland.

***

Pe faleza Mării Negre, în aceeași noapte de decembrie, o fată în rochie albă privea vapoarele îndepărtându-se de țărm. Valuri negre loveau stâncile. A încercat să strige după vapoare, dar nu mai avea glas – era mult prea frig. Noaptea înghețase totul, iar stelele întârziau să apară.

Artificiile au spart liniștea nopții. Au apărut pe cerul negru și s-au reflectat în mare. Începuse un nou an, dar povestea se sfârșise chiar în acea clipă. Frigul înghețase totul, dar mai ales inima Clarei. Fără busolă și fără speranță, a privit artificiile și a închis ochii.

***

Iarna reușise, în cele din urmă, să transforme ploaia în fulgi. A doua zi, marinarii au găsit o sirenă înghețată pe țărm. Cufărul cu vise și povești era acum purtat de vapoare, iar marea și pescărușii îi cântau povestea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s