Dragostea în vremea Coronavirus. Ep.1. Autoizolarea

Realismul magic e definit de evenimentele care au loc atunci când un cadru realist detaliat este invadat de ceva prea ciudat pentru a fi verosimil. Too strange to believe. În cazul literaturii, termenul se referă, în primul rând, la operele unor scriitori sud-americani precum: Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez, Alejo Carpentier sau Isabel Allende.

Disclaimer: Textul de mai jos reprezintă o creație de ficțiune (beletristică) aparținând sferei realismului magic și a prozei fantastice, cu elemente științifico-fantastice și mitologice. Toate evenimentele și personajele sunt fictive. Vă recomandăm să vă informați cu privire la subiectul coronavirus doar din surse oficiale. 

*****

 

Dragostea în vremea Coronavirus

Capitolul 1. Autoizolarea

 

Clara (7 ani), Lara (71 ani)
16 martie 2063

 

– Bunico, spune-mi o poveste!

– Clara, ce fel de poveste? întreabă bunica.

– O poveste cu zâne.

Lara era o bunicuță cochetă. Până la vârsta de 71 de ani trăise suficient pentru a povesti cele mai înțelepte povești. Avusese suficiente vicii, dar pentru că îi plăceau curcubeiele, le înlocuise cu obiceiuri sănătoase. În vreme de festival, în vreme de război și epidemii, în panică, în momente de extaz privind răsărituri, în momente de izolare socială și de fericire deplină, în momente de durere privind apusuri, trăise fiecare clipă ca și când ar fi ultima. Unii spuneau că putea călători ușor printre lumi, în lumea subpământeană a morților și în lumea de sus – cea divină, îmbrățisând copacul vieții, traversând curcubeul și gustând din Paradis și că s-ar fi întors cu toate darurile pe care le-ar fi dăruit comunității. Își donase la 65 de ani 99% din avere către o asociație privind salvarea oceanelor și de atunci părul ei a devenit din alb – albastru. Era un albastru atât de turcoaz, încât cei care îl priveau, se jurau că toate oceanele erau curate. Era un om respectat în comunitate, obținuse câteva premii Nobel pentru literatură. Era ceva tare ciudat la această bunicuță: toate visele ei deveneau realitate. Și în timp ce gurile rele spuneau că ar fi vrăjitoare, iar fanaticii spuneau că ar deține puteri magice, oamenii cu scaun la cap conștientizau adevărul: era o femeie asumată, care, indiferent de necazurile pe care i le aruncase viața, prinsese partea pozitivă și își trăise viața autentic.

Întreabată deseori în interviul despre cheia succesului ei, Lara răspundea întotdeauna:

– Am închis televizorul, am lăsat telefonul deoparte și am iubit autentic.

De ce oare, în zilele noastre, nu ne mai ascultăm bătrânii așa cum o făceam odată? 

– Bunico, ce faci? întreabă copila văzând că bunica se cufundase în gânduri.

– Mă gândeam la bunicul.

– Îl mai iubești?

– Ca în prima zi. Era o zi de primavară când l-am cunoscut pe bunicul tău. Era atât de frumos afară încât păsările se îndrăgostiseră de nori și, cu binecuvântarea soarelui, ploaia aducea picături de curcubeu. Tu ai văzut vreodată picături de curcubeu?

– Nu. Cum sunt?

– Vesele. De atunci e o eternă primăvară în sufletul meu.

– Spune-mi povestea, bunico…

– O să îți spun o poveste reală. Este o poveste despre o epidemie care ne-a lovit planeta. O poveste din tinerețea mea, la scurtă vreme după ce l-am cunoscut pe bunicul tău. Eram tineri, eram îndrăgostiți, dar un monstru avea să ne ia curând fericirea.

Acel monstru era un virus. Ucidea, statistic, 4% din persoanele infectate, dar statisticile arătau că ucidea oamenii și la alt nivel. Era un hoț de vise. Și pe măsură ce te gândeai mai mult la el, devenea și mai puternic. Lua vise și speranțe. Îți vine să crezi că aproape ne-a luat primăvara? Eram tânără și voiam să fiu liberă: să dansez, să cânt, să văd copacii înfloriți.

Ne-a furat visele, ne-a furat primăvara. Dar l-am învins. Vara a fost a noastră. Și ce mai vară! O întreagă sărbătoare!… Ne imbrățișam ca nebunii pe stradă și o nouă era hippie a luat naștere chiar în acea vară.

– Și cum ați învins monstrul?

– Când ai un inamic, cu cât îl bagi mai mult în seamă, cu atât devine mai puternic. O perioadă i-am acordat atenție, până într-o zi când ne-am decis. Nu puteam să îl prindem și să îl strivim așa că am decis să îl ignorăm. Ne-am auto-izolat în case. A fost tare greu, nu am văzut pomii înfloriți, nu am simțit pe piele adierea vântului de primăvară… Voiam să văd marea, lacurile… Voiam să alerg, dar am fost puternică. Și eu, și ceilalți. Am stat în case și ne-am iubit pe rețele de socializare. Și cât de autentic ne-am iubit apoi!

Și pe măsură ce ne-am îndepărtat de monstru, el și-a pierdut din putere. Tot mai puțini oameni au fost afectați. Izolarea a fost singura soluție pentru a combate virusul la acea vreme. Dar în case, pericolul era altul. Panica. Oamenii își pierduseră speranța…

Și așa au realizat că sunt puternici doar când nu au mai avut altă soluție decât să fie puternici. Au închis televizorul și au dat mai rar scroll pe Facebook. Au folosit timpul ținând legătura cu prietenii, încurajându-i. Transmiteam speranța prin whatsapp, facebook, instagram. Ai idee câte emoji-curcubeu s-au trimis în acea perioadă?

Atât de multe emoji-curubeu, încât zânele au început să apară. Erau niște muze atât de frumoase, încât să stai pe Netflix părea pur și simplu o pierdere de vreme. Și așa:

Scriitorii s-au apucat de scris. Și ce poezii!

Pictorii s-au apucat să picteze… Și ce culori!

Mamele și-au copt iubirea în zeci de plăcinte și au bucurat sufletul copiilor. 

Tații și copiii se jucau cât era ziua de lungă…

Și așa a înflorit un sufletul nostru ceva ce murise de mult – iubirea. Și odată cu ea, speranța. Dar era ceva aparte cu această speranță – era molipsitoare. Și tot mai mulți oameni au început să iubească și să creeze.

Era epidemie de iubire globală. Și iubirea noastră a urcat la cer, s-a odihnit o vreme pe nori și, cu binecuvântarea soarelui, ploaia a adus din nou picături de curcubeu. Și picăturile de curcubeu au transformat monstrul într-o piatră verde. Atunci a apărut Alice.

– Cine era Alice? întreabă Clara.

– Nu îmi plăcea la vremea respectivă de Alice. Iubeam același bărbat. Era o ființă tare ciudată. Când am văzut-o pentru prima dată pe Alice, am simțit apropierea unui uragan și așa m-am transormat în ochiul uraganului și am observat ființa care era aici, dar cel mai mult era dincolo. Mereu conectată, Alice era pretundindeni, pentru că se născuse cu părul albastru. În zilele proaste, nu îți dădeai seama dacă era băiat sau fată. În zilele bune, părul ei devea multicolor, iar un curcubeu lua naștere. Alice venea din anul 3021 și avea diverse călătorii intergalactice. Pesemne era una din acele zile bune, pentru că Alice și-a teleportat racheta pe pământ, s-a aplecat, a ridicat piatra, a strigat „Fuck this shit!”, s-a îmbarcat în navă și a dispărut rapid.

– Iar ați intrat în belele, e ultima dată când vă salvez! ne-a avertizat ea. Chiar am lucruri mai importante de făcut cu timpul meu. Aveți idee ce probleme avem pe Saturn? Data viitoare trimit asistenta.

– Deci v-a salvat un extraterestru?

– Nu, draga mea. Ne-a salvat conștiința. O să îți arăt într-o zi picături de curcubeu ca să înțelegi mai multe…

 

Alice (29 ani), Andrei (34 ani)
15 martie 3021, Uranus

– Tocmai citeam pe Wikipedia ce înseamnă conștiința. Văd ceva ciudat. Conștiința e sentiment? Poți să fii puțin atent? Conștiința este sentimentul înțelegerii existenței personale și a integrării ei în univers. Este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. De asemenea, conștiința poate fi considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale.

– Bun, deci moralitatea ne salvează. Nimic nou. Alice, chiar avem foarte multă treabă…, adaugă Cyborgul XYZ2394.

– Foc, gheață, cucubeie. Ce avem pe ordinea de zi? întreabă Alice.

– Punctul 1. Război pe Mercur.

– Din nou?

– Punctul 2. Coronavirus Terra.

– Îmi poți face legătura cu Andrei?

Într-un oraș din România, Andrei se afla în auto-izolare și era aproape în pragul disperării când telefonul sună, în miez de noapte. Era chiar ea, Alice!

– Te iubesc, Andrei.

– Tu nu poți iubi, Alice. Ești un cyborg, nu ai inimă.

– Vorbesc serios.

– Atunci și eu te iubesc, Alice. Cu sau fără inimă.

– Eu te iubesc pur platonic. Crezi că moralitatea salvează, Andrei?

– Cred că mai degrabă umanitatea. 

Conexiunea dintre cei doi se întrerupe brusc… Oricum ei comunicau telepatic. Și cum Andrei ascultă sfaturile lui Alice și ascultă știrile mai rar, focusându-se pe ceea ce contează cu adevărat, într-o zi o studentă la jurnalism îl sună. Era Lora.

– Andrei, nu ai aflat încă? Coronavirus nu mai reprezintă o amenințare. S-a terminat, ei au descoperit…

Lora (19 ani), Sara (46 ani)
București, 25 martie 2020

 

Va urma…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s