Chiar dacă îți e frică de lup, intră în pădure

„I’m a wolf from another time and place,” said he.  And plucking a lash from his eye, he gave it to her and said, „Use this, and be wise.  From now on you will know who is good and not so good; just look through my eyes and you will see clearly. – C. P. Estes – The Wolf Eyelash. 

O să încep prin a vă spune o poveste mexicană: Llorona. Este o poveste ciudată. Wikipedia ne spune că există câteva zeci de versiuni. Povestea Lloronei pare a avea o viață proprie și continuă să evolueze odată cu trecerea timpului. Iar fiecare persoană ce o citește poate crea o altă versiune a poveștii. Tema poveștilor este aceeași: distrugerea vieții creative. O să relatez mai jos doua versiuni: prima – cea mai cunoscută, iar a doua – versiunea mea. 

Llorona

„Un bărbat bogat se îndrăgostește de o femeie frumoasă, dar săracă. Femeia îi dăruiește doi fii, însă acesta, influențat de familia sa, nu are de gând să o ia de nevastă. Într-o zi, bărbatul îi spune că va pleca în Spania pentru a se căsători cu o femeie bogată aleasă de părinții lui și că va lua copiii cu el.

Femeia, disperată, își iese din minți. Urlă, se zgârie pe față, sare la el și îl zgârie, își sfâșie hainele… Disperată, ia copiii și îi aruncă în râu. Copiii se îneacă, iar Llorona se prăbușește de durere pe malul râului și moare.

Bărbatul se întoarce în Spania și se căsătorește cu femeia aleasă de părinții lui. Sufletul Lloronei urcă la cer. La poartă, i se spune că poate intra în rai doar dacă scoate din râu sufletele copiilor ei.

Astăzi se spune că Llorona răscolește fundul râului cu degetele sale căutându-și copiii. De aceea, copiii nu ar trebui să se apropie de râu odată cu lăsarea întunericului, pentru că femeia ar putea să îi confunde cu proprii ei copii și să îi ia cu ea pentru totdeauna.”

Toate versiunile poveștii „Llorona” te înfioară, dar te determină să treci la acțiune. Să cauți și să găsești ceea ce ai pierdut cândva. Acel ceva care îți aparține și fără de care ești incomplet, dar la care ai renunțat mult prea ușor. Iar ce ai obținut în schimb ți-a adus o satisfacție temporară. Apoi a rămas un gol. Provocarea e cum vei umple golul… Aproape că uitasem cât de mult îmi place realismul magic. 

„Într-un orășel de munte, trăia o fată săracă, dar talentată, pe nume Llorona. Își câștiga existența scriind poezii pe pergamente pe care le vindea localnicilor pentru a le citi la petreceri sau copiilor, înainte de culcare. Uneori primea câțiva bani, alteori o masă. Reușea cumva, lună de lună, să își plătească chiria. La câteva luni, întâlnește un domn care îi spune că îi va lansa un volum de poezii și o va face bogată. Cu o singură condiție: să renunțe la nume în favoarea fiului lui. Fata acceptă. În 6 luni, volumul de poezie este lansat avându-l ca autor pe fiului bărbatului și ea primește tot ce a putut visa vreodată: o casă frumoasă și mult aur. Se gândește că următorul volum va fi doar al ei. Acum are suficienți bani să lanseze 1000 de volume. Dar de fiecare dată când se punea să scrie, pixul nu scria. Și-a cumpărat și o mașină de scris – aceeași soartă. A călătorit întreaga lume pentru a găsi un instrument de scris. Și-a cumpărat primul calculator. Prima tabletă. Primul smartphone. Legenda spune că avea atâția bani încât a devenit investitor la Apple. Investiția în tehnologie era profitabilă. Dar pentru Llorona, când deschidea un document word, tastele nu funcționau.

Llorona își face curaj. Se întoarce în orașul natal și îi cere autorului volumului să recunoască public că volumul este scris de ea. Îi oferă, în schimb, toată averea ei, care acum era de câteva sute de ori mai mare decât a lui. Barbatul o privește cu uimire: „Nu înțeleg despre ce vorbești, eu am scris poeziile.”.

Llorona înțelege că nu mai are nicio șansă. La scurt timp, moare. Ajunsă la porțile raiului, i se spune că poate intra dacă aduce volumul de poezii scris de ea. Llorona, care avea în rucsac un exemplar, îl prezintă.

– Nu e numele tău aici, spune Sfântul.

– Îl scriu acum, am nevoie doar de un pix.

– Poftim pixul meu.

Llorona ia în grabă pixul.

– Pixul tău nu scrie.

– Atunci mergi și găsește unul care scrie și poți intra.

Llorona se întoarce pe pământ să găsească un instrument de scris. ”

Legenda spune că sufletul ei trăiește ființa oricărui om care și-a vândut numele.

Legenda spune că povestea a inspirat legiuitorul să interzică prin Legea 8/1996 , renunțarea la dreptul la nume. 

Povestea  nu are un final. Ea lasă un gol. Cititorul va scrie finalul. Din punctul meu de vedere, sunt doar trei posibilități. Prima, și cea mai dificilă, ar fi să intri în râu, să scoți ghearele și să lupți, indiferent că îți vei rupe unghiile răscolind nămolul și să îți găsești copiii, poeziile și numele – viața creativă. A doua, și cea mai la îndemână, ar fi să umpli golul cu satisfacții temporare – alcool, droguri, iubiri de-o seară, muncă până la epuizare, cumpărături inutile și alte obsesii și dependențe. A treia, și cea mai tristă, ar fi să accepți golul ca parte din tine. Să îngheți. Să crezi că asta e soarta ta – aceea de a fi o epavă. Și să mori. Mult prea devreme.

Nu am întâlnit epave în drumul meu, pentru că sunt rare și viața lor este în general scurtă. Odată ce își acceptă statutul de mașină, dispar din peisajul social. Ele încă există, fizic vorbind, dar e imposibil să le observi. Pentru că tu cauți energie, forță și viață, iar ele sunt un izvor secat.  Rareori se întâmplă ca oamenii să ajungă epave imediat, în urma unui eveniment traumatizant –  o despărțire, o ruptură undeva, moartea cuiva drag. În cele mai multe cazuri, oamenii aleg, în primă fază, calea satisfacțiilor temporare. Observă inutilitatea și ajung la o răscruce de drumuri. Acolo, au de ales între două drumuri: în stânga, o plajă lângă o mare turcoaz – confortul, iar în dreapta un malul unui râu negru și poluat – lupta.

Drumul din stânga îți promite confortul, cu o singură condiție: îți accepți statutul de epavă.

Cel din stânga îți pregătește terenul de luptă. Și vei pași pe el singur, fără arme și desculț. Cu o singură busolă – intuiția. El îți spune că vei fi rănit, dar îți promite că dacă vei lupta suficient de curajos, vei renaște: ca Phoenix. Din propria cenușă.

Personajele din ambele povești aleg acest drum. Prima face ocolul pământului pentru a găsi un instrument de scris, iar a doua răvășește malul râului pentru a-și găsi copiii. Ambele povești nu au un final, dinadins. Pentru că tu știi finalul. De la începutul poveștii l-ai știut.

Comerț păgubos

Ne naștem liberi. Societatea ne oferă, într-o mai mică sau mai mare măsură, libertate. Adevărata libertate nu depinde însă de nimeni, ci doar de noi. Noi o creăm, noi o hrănim, noi o menținem. Dacă alegem să fim sclavi, putem fi și astăzi, în 2018. Și nu depinde de studii, statut, funcție sau situație materială. Am văzut oameni căsătoriți, cu 3 copii, venituri medii și joburi rutiniere mai liberi decât antreprenori cu sume fabuloase în cont și vacanțe în Maldive. Nu spun că trebuie să te angajezi și să duci o viață modestă pentru a fi liber sau că trebuie să îți deschizi propria afacere pentru a prinde valul. În ambele cazuri, e nevoie de introspecție. Să îți dai seama ce anume e potrivit pentru tine și ce poate fi o povară. Te înspăimântă ideea de a avea un șef și a fi de luni până vineri de la 9 la 18 în același birou cu aceeași oameni făcând, în mare parte, aceleași chestii? Probabil. Te înspăimântă ideea de a nu avea o siguranță financiară și a nu ști ce îți rezervă ziua de mâine? Probabil. Dar care idee te înspăimântă mai mult? Aceste lucruri trebuie puse în balanță. Doar tu știi care lucru îți va oferi adevărata libertate. Nu ceilalți. 

Oricare ar fi decizia ta și presupunând că este una asumată, va trebui să lupți. Șefi abuzivi, colegi prost-dispuși, incertitudine financiară, incorectitudine, clienți dificili, situații – limită.

Dar libertatea, așa cum o visezi tu azi cu ochii deschiși, vine cu sora ei de mână: Valoarea. „De vei stabili prețul corect, mă poți avea”, te anunță ea. Atunci știi că trebuie să pui preț pe tine. Va trebui să decizi cât valorezi.

În ambele povești, persoanejele clachează la acest punct. Își vând sufletul pentru aur. Prima acceptă să renunțe la propria identitate în schimbul banilor, iar a doua acceptă o relație toxică cu un bărbat bogat. Ambele, nu își cunosc valoarea. Și dau tot ce au de oferit mult prea ieftin și mult prea devreme.

Gândește-te bine înainte să semnezi. Întreabă-ți avocatul, nu familia sau prietenii.

Încearcă, pe cât posibil, să eviți un comerț păgubos. Dacă trebuie să oferi – și o vei face – păstrează ceva și pentru tine. Pentru că oamenii care au puterea au tendința naturală de a abuza de ea și nu ar trebui să îi urăști pentru asta. Data viitoare vei ști cum să nu mai ajungi mic. Dar odată ce ai ajuns mic, ceea ce ai păstrat doar pentru tine te va ajuta să crești. În unele cazuri poate fi numele, în altele poate fi o sămânță pe care să o plantezi și să înforească ceva. Cândva. Sau o cheie care să deschidă noi uși. Poate lucrurile se complică și va trebui să pleci. Dacă ai păstrat ceva doar pentru tine, poți trăi liniștit și pleca la fel de liniștit. Ți-ai păstrat puterea.

Altfel, de vei da totul, vei ajunge ca personajele din poveste. Îți vei vinde sufletul.

Evită pe cât posibil să oferi prea mult. Pentru că altfel va fi mult mai dificil să recuperezi ce ai pierdut. Una e să crești ceva dintr-o sămânță păstrață strategic în buzunar, alta e să intri în râu și să cauți în nămol speranța.

Încearcă să îți stabilești prețul corect. Care e valoarea ta? Ca să poți pune un preț, trebuie să de distanțezi – de oameni, de societate, de opinii. Dacă prietenii tăi câștigă 500 euro pe lună, nu înseamnă că asta e și valoarea ta în piață. E foarte posibil ca ei să nu își fi apreciat corect valoarea. Dacă părinții ți-au spus că nu ești suficient de bun, uită cuvintele. Măsoară-te, cântărește-te și comunică-le prețul. Cu mult curaj. La început va fi mai greu, dar cu timpul vei învața să pui preț pe tine și pe timpul tău. Amintește-ți că prețul, dacă este stabilit corect, îți va aduce libertatea. Dacă stabilești un preț sub piață, el te va înrobi.

Aproape toți oamenii trec, cel puțin o dată în viață, printr-o operațiune de schimb inegal. Oferă mai mult decât primesc. Odată ce ai realizat că meriți mai mult – și sigur meriți – accepți, schimbi sau pleci.

Mai multe lucruri decât crezi nu sunt de vânzare. Așa cum nu ți-ai vinde animalul de companie nici pentru câteva milioane de euro, la fel ar trebui să reconsideri care alte lucruri la care nu te-ai gândit până acum, nu sunt de vânzare. Îți vinzi pauza de masă, somnul, orele de sport sau timpul petrecut cu familia? Reconsideră timpul. Pune preț pe el. Și decide care timp nu e de vânzare. Eu am realizat într-o sală de examen că demnitatea nu e de vânzare. La momentul potrivit, dealul nu era fair. Am spus nu și am plecat. Drama Lloronei de naște din faptul că a crezut, în mod greșit, că numele ei este de vânzare. Bărbatul, în schimb, a înțeles valoarea, refuzând cu vehemență să renunțe la numele de pe volumul de poezie în schimbul aurului. A spus nu unui schimb lezionar.

Odată ce ai realizat care e valoarea ta, nu vei avea cum să accepți situația așa cum e acum. Va trebui să renegociezi. Spune-i omului din fața ta că ai realizat că meriți mai mult. Nu am înțeles niciodată oamenii care, de teama unui refuz, aleg să plece. Uneori oamenii ar prefera să lase de la ei ca să te țină aproape. În cele mai multe cazuri, odată ce tu ți-ai descoperit valoarea și ceilalți încep să o observe. Dacă oamenii și situațiile din jurul tău evoluează, ar trebui să evoluezi și tu odată cu ei. Dacă tu ai depus eforturi considerabile pentru a evolua și valoarea ta în piață trebuie să crească.

În cele mai multe cazuri, meriți mai mult. Dar pentru a obține, alege să fii surd la opiniile din exterior. Doar tu știi cât valorezi și care este prețul care îți va aduce libertatea.

Salvarea

Eu nu știu în care punct ești tu acum. Dacă ești în punctul A – ai mai păstrat ceva și pentru tine, crește acel ceva, udă-l în fiecare zi, oferă-i timp, înarmează-țe cu încredere și răbdare și mai curând decât crezi îl vei vedea înflorind. 

Dacă ești în punctul B – ai oferit totul și nu ți-a mai rămas nimic – luptă pentru ce îți aparține.

Fă primul pas

Te gândești deja să faci primul pas. Dar aștepți. Crezi că nevoie de mai multe resurse. Adevărul e că timpul îți e cel mai mare dușman. Și cu cât aștepți mai mult, cu atât vei avea mai puține resurse. Desculț, cu piciorul rupt, cu vocea stinsă și vederea încețoșată, pașește. Primul pas va fi stângaci. Al doilea te va dezechilibra. Iar al treilea îți va reda vederea. Vei greși. Te vei impedica. Iar odată căzut pe pământ, plantele sălbatice îți vor prinde picioarele. Dar vei face rost de un cuțit, le vei tăia și te vei ridica. Și mergând desculț, picioarele îți vor sângera. Atunci îți vei crea proprii pantofi. Vor fi imperfecți, urați și murdari. Dar voi fi ai tăi. Ar trebui să te gândești de două ori înainte să accepți o pereche scumpă de pantofi în dar. Poate nu ai vrea să mergi pe drumul tău în pantofii altuia.

Înfruntă frica

Chiar dacă îți e frică de lup, intră în pădure. Doar așa poate începe viața. Și dacă, în drumul tău, vei întâlni lupul, rămâi nemișcat. Transformă frica în calm și privește-l blând. Nu îți fie teamă să îi arăți sufletul. El asta caută…

Când aveam 17 ani am mers cu vara mea cu ani mai mică, Daniela, noaptea pe stadion să asistăm la un meci de fotbal jucat de niște prieteni. Pentru că ne-am plictisit foarte tare, la scurt timp, am decis să ne întoarcem singure acasă. Cred că era 2-3 dimineața. În drumul nostru, de la stadion până la șosea, am văzut că se apropie alergând și lătrând o haită de câini sălbatici. Erau aproximativ 70-90.  Vara mea a țipat și s-a urcat pe o poarta de fotbal. Eu am știut, în acel moment, că dacă fug, nu am nicio șansă. Am știut că Daniela se baza în acel moment pe mine, eu eram mai mare. Și am ales să rămân nemișcată, în timp ce ei alergau spre mine. M-am focusat pe respirație și am încercat să nu îmi fie frică. Am imaginea lor și acum în mine. Șeful haitei s-a oprit și în sincron cu el, s-au oprit și restul. S-au așezat în rânduri, în perfectă ordine. La o distanță de aproximativ 50 m de mine. Stăteau nemișcați și mă priveau. Câteva sute de ochi. Am realizat atunci că nu îmi vor face rău, era doar o chestiune de timp. La aproximativ 20 de minute au început să se îndepărteze. Întâi au plecat, unul câte unul, cei din ultimul rând, apoi următoarele două rânduri, până când a rămas doar șeful haitei și prima linie. A mai stat puțin și a plecat și prima linie. Am rămas doar eu cu șeful haitei. Nu i-am vorbit, doar l-am privit în ochi, fără frică. După ceva timp, s-a mișcat și s-a îndepărtat lent. Mult mai lent decât ceilalți. Amorțisem, dar nu m-am mișcat până când nu l-am zărit. De atunci nu am încălcat pe acolo. Am înțeles că e teritoriul lui.

Știu că și vara mea ar fi reacționat la fel dacă era singură. Dar a avut încredere că voi rezolva eu lucrurile.

Dar nu întotdeauna calmul rezolvă orice situație. Nu poți fi calm în fața unui leu sau a unui șarpe. Uneori nu te poți descurca singur și ai nevoie de ajutoare. După ce ai evaluat pericolul, decizi dacă e cazul să fii calm, să scoți ghearele și să ataci sau să fugi. Evită, pe cât posibil să deranjezi leul. Nu pentru că nu ai câștiga, ci pentru că uneori nu are rost. Nu despre putere e vorba, ci despre tine.

E necesar să intri în pădure pentru a recupera ce îți aparține. Dacă va fi nevoie, vei lupta. Dar prima ta variantă trebuie să fie, întotdeauna, pacea.

Iar în junglă, nu vrei să fii o insectă sau o pradă ușoară. Și conștiința îți spune că nu poți fi șarpe. Iar ca să fii leu, nu ești suficient de puternic.

Alege să fii lup, să ai simțurile și inteligența ascuțite. Găsește-ți haita. Iubește-o. Odihnește-te și fii loial. Și urlă sub clar de lună. Iar lupul când urlă, pune întrebarea esențială. Nu unde e hrana, următoarea luptă sau următorul dans, ci unde e sufletul. Așa găsește lupul valoarea a tot ce e viu.

Înțelege cursul vieții

Moarte. Viața. Moarte. Și iar viață. Ăsta e ciclul vieții.

Uneori e greu să accepți că lucrurile s-au schimbat. Și vei ajunge să mergi tot mai greu, cărând după tine atâtea bagaje care au expirat. Acceptă moartea. Nu are rost să hrănești un vis mort. Ceva din tine a murit pentru a face loc. Privește acea floare frumoasă pentru ultima dată și continuă-ți drumul. Oricât ar durea, mediile toxice trebuie parasite, pentru că ele ne blochează. Viața nu este despre a uda flori moarte. Dar chiar și un mediu prielnic ar trebui din când în când părăsit. Oamenii au nevoie de spațiu. Nu le fura timpul. Îmbrățișează necunoscutul. Fă loc pentru viață.

Ia pauze

Există o singură situație când merită să te extenuezi prin muncă, atunci când un proiect important al cărui deadline depinde de un eveniment total exterior ție (și nu vorbesc aici de deadline-uri impuse de tine, clienți sau de șefi), când ai dreptul să muncești non-stop pentru a-l vedea realizat. După ce l-ai realizat, ia o pauză. Suficient de lungă cât să te încarci cu energie nouă pentru alte proiecte. Ascultă-ți corpul și da-i ce îți cere. Ceilalți vor înțelege.

În restul timpului, alege echilibrul. Ai nevoie să te așezi, din gând în gând, la umbra unui copac și să îți pui ordine în gânduri. Nu îți va spune nimeni în afară de corpul tău cât de lungă trebuie să fie pauza. Și ar fi bine să îl asculți, pentru că o vacanță nu e un timp irosit, ci petrecut inteligent. Ea aduce creativitate și energie proiectelor. Eu când plec de acasă, mă asigur că am încărcat telefonul, laptopul, castile și ceasul. Iarna, și dispozitivul iqos. Nu știi când ai nevoie de ele și nu găsești o priză. 

Cu toții știm că oamenii extenuați nu mai dau randament, sunt irascibili, se ceartă din te miri ce cu cei apropiați. Nu ar trebui să te scuzi sau să te simți vinovat. E corpul tău. De cele mai multe ori, un simplu „plec” sau „îmi iau o pauză” este suficient.

Te anunț când mă întorc.

 Luptă

Ești mai puternic acum. Ți-ai construit propriile arme. Ține-le aproape. Nu le vinde, decât dacă e absolut necesar. Și dacă le vinzi, ai grijă să stabilești un preț corect. Discerne între prieteni și restul. Aici nu ai altă busolă în afară de intuiție. Alege sufletul. Găsește aliați puternici. Ține-i aproape. Ar fi o greșeală să concurezi cu ei, pentru că îți vor fi de mare ajutor, când va veni momentul.

A sosit momentul. Se află în fața ta – cea mai mare frică. Privește în jur, privește în tine și nu te teme. Ai tot ce îți trebuie. Curaj. Fă un ultim pas.

Ia-ți copiii înapoi.

Poeziile.

Numele.

Sufletul.

Ia înapoi ceea ce îți apaține.

Agil, ca un lup.

Cu grație, ca o lupoaică.

Dedic acest articol

* prietenelor care vorbesc la perfectul simplu și fac totul la perfectul absolut – Liana Cismaru, Andrada Ochiuleț, Irina Caplescu, Iliana Duculescu,

* mentorilor mei – Irina Stanculescu, Ioana Isfan, Ana-Maria Udriste, Mihnea Stoica.

* oamenilor vechi și noi cu valori înalte: Andrei-Radu Dincă, Cosmin Nicușor Firu, Tudor Galos, George Sand, Alexandru Bajdechi, Laura Pintilie, Eugen Potlog, Tănase Iulian, Vlad Andriescu, Denisa Bucur, Dragos Efrim, Vlad Ungar, Oana Neghina, Sorina Lungu.

* adevăratelor modele în viață – părinților.

Mi s-a spus că înainte să scriu, trebuie să trăiesc. Și asta am făcut. Dar cum m-am reapucat de scris de puțină vreme, m-ar ajuta un feedback sincer din partea ta. Unde preferi, în comentarii, pe mail, FacebookInstagram, Linkedin

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s